Sunt intu-un loc stingher, mic si fara lumina, peretii parca vor sa ma doboare, aerul e atat de inecacios ca simt ca respir otrava, intunericul imi e dusman si tot o data sfesnic, tot ce ating se transforma in venin si va omoara pe voi, nu ,nu mai pot iesi din labirintul de ruine pe care l-am creat tot eu. O mica faptura incearca sa ma ajute sa recladesc ce am daramat, ziduri intregi de sentimente cladite in ani de zile, dar eu am luat caramida cu caramida si am demolat tot,nu mai gasesc liantul necesar sa pot recladi acel faustos templu al nostru. Si acum, in genunchi pentru prima oara va cer ajutorul, ajutati-ma. Poate ca o merit, poate ca o merita, dar cine suntem noi, oameni simpli ,sa judecam pe alitii. Am cautat toata viata ceea ce noi numim dragoste dar nu am reusit sa o gasesc decat in tablouri biblice, am cautat intelegere dar nu am gasit-o decat prea tarziu, am cerut iertare si am primit mangaieri, ma sting ca o mica lumanare care a ars prea mult in altarul vietii. Si iar ma intorc in locul meu stingher , si iar negura imi va fi faclie, si iar scriu tampenii pe care doar eu le inteleg, si voua vi se pare nebunie. Acum pe bune, fara senimente sa judecati, ce am scris eu nu are nici-o noima pentru voi, cum si daca eu eram in locul vostru as fi gandit lafel.



va pup pe toti cei ce cititi.

Dezamagit

Sunt dezamagit, pana si cei care au jurat ca ma inteleg mi-au intors spatele. Sunt oameni care au inercat sa ma inteleaga si au esuat, dar ei macar nu au promis nimic. Mai sunt si aceia care au jurat ca vor sa se schimbe, dar comportamentul lor da dovada ca nu au sa o faca nici-o-data. Stau tintuit la granita dintre invidie si gelozie, ma uit la oamenii normali si ma minunez, nu inteleg de ce sunt eu asa cum sunt si de ce nu pot fi ca ceilalti. Ma afund din ce in ce mai tare in mlastina sentimentelor mele si afara nu mai ramane decat repulsia, vreau sa va indepartez, vreau sa nu mai stiti nimic de mine. Azi m-am privit in oglinda si am incercat sa ma privesc in ochi, am vrut sa vad ce vedeti voi in mine atunci cand ma priviti, nu am reusit, cred ca sunt sortit esecului sau cel putin asa imi dati de inteles.


Va las ca poate va plictisesc cu tampenile mele, mai vorbim. Pa pa

Campul de lupta al vietii partea a II-a

Sunt aici de multe zile, transeul a devenit casa pe care nu mi-o doream. Stau la panda ca nu cumva inamicul sa patrunda in perimetru. Ascult linistea morbida ce s-a abatut asupra mea. Nimic nu pot sa deslusesc, decat adierea vantului de primavara si usorii stropi de ploaie ce-mi scalda fata murdara. Astept si astept acel moment pe care nimeni nu-l asteapta, nici macar eu care-l astept. O mica stea sta deasupra mea si clipeste. Noaptea e atat de senina incat imi pot vedea tot corpul care sta afundat in noroi amestecat cu cartuse goale si sangele celor ce nu mai vin acasa. E rece si e frig, un frig ce intra in oase de parca moartea a coborat si sta langa mine soptindu-mi la ureche. Aud un zgomot si ma ridic, un glont imi zgarie fata, ma retrag si incarc, trag in intuneric si trag din nou, un fior de spaima ma cuprinde "oare pe cine am doborat, oare ce mama plange, oare nu era ca mine?". Ma retrag si astept pedeapsa pentru ce am facut. Nu vine si iar aud un zgomot, si ma gandesc "mai bine el decat eu", ma ridic si trag. Vad o silueta secerata si altele venind. Strig alarma dar nimic si iar strig si iar nimic. Ma lupt cu ei, foc dupa foc,pana ce patrund in micul meu univers numit "transeu". Atunci ca din senin un om nici mic nici mare apare si ma ajuta. Luptam cu ei pana in zori, dar eu nu vad izbanda. La un moment el sare spre mine si ma doboara, nu zic nimic si stau acolo, astept si iar astept iar orele trec. Il strig " hai gata au plecat", dar nu-mi raspunde. Il ating, e rece, e mort si nu inteleg de ce. Un gand imi rupe sufletul "el a murit ca eu sa pot traii"
Oare nu e asa si in viata? Oare nu ati intalnit unul sa piarda voit pentru ca noi sa castigam?

Sentimente in vant

Ploua afara nencetat
Picaturi din cer se abat
Si ne scalda viata-n lacrimi
Ce sunt ale ploii patimi
A mai grea din picaturi
Pe obraz si peste nuri
Ma loveste-n asta seara
Ca un gand, ce e povara
Peste ochi imi curge apa
La picioare zace sapa
Si pamantul este moale
Diavolii imi dau tarcoale
Plang in mine, sunt copil
Plang, iar plang fara suspin
Rauri cad peste picioare
Si-s fierbinti, sunt arzatoare
Lacrimile de la nori
Cad pe obrajii arzatori
Spala tot ce e urat
Si in suflet eu am vant

A trecut timpul
Trecut-au zece ani de atunci
Trecut-au poate numai opt
Zburandu-mi timpul printre cuci
Am ajuns ca un mar copt
Eram tanar la inceput
Eram un vlastar mai mic
Sa cresc, nu ,eu nu am vrut
Si nu am vrut sa am nimic
Acum ma intorc in timp trecut
Si ma privesc numai pe mine
As vrea s-o iau de la inceput
Sa am mai mult respect de sine
Dar nu pot timpul sa-l intorc
Nici anii inapoi sa-i dau
Dar totusi am inca noroc
Ca inca pot si inca vreau

Viata prin ochii mei

viata ca o povara
M-am nascut atunci cand trebuia sa mor, am iubit atunci cand trebuia sa urasc, am trait din decizi luate numai p muchie de cutit, viata ma deposedat de suflet rapindu-mi tot ce mi-a fost mai drag. Am trecut prin foc si apa pt toti si toti ma alunga, ma simt asa de singur incat golul din inima se adanceste ca un hau fara fund. Ma inchid in mine si rabufnesc apoi ca un vulcan ce nu mai poate fi oprit, provoc atata suferinta mie si celor din jurul meu incat mi-se face scarba de existenta mea. As vrea sa pot disparea dar nu pot lasitatea nu ma lasa, as vrea sa mor dar nu pot pentru ca iubesc prea mult viata. Acum ma simt sfasiat de 1000 de vulturi negri care ma distrug si apoi ma refac pentru a ma putea distruge din nou. Am in fata ochilor o viata ce ma face sa plang in mine dand nastere la rauri de purpura care imi ineaca sufletul. Ma uit in trecut si relizez ca am trait o viata de copil chinuit care mereu a incercat sa care poverile altora, care a uitat sa fie copil si care ii sfatuieste pe toti sa rada ca el si sa nu mai puna tot la suflet, cu toate ca el afiseaza un fals zambet care e numai o masca a chipului ridat de suferinta. Obisnuiesc sa privesc cerul si sa incerc sa vad daca pot sa zbor pana sus la ingeri sa-i intreb de ce nu ma mai pazesc asa cum mi-sa promis in copilarie, dar ingerii mei plang cu lacrimi de sange si nu ma mai pot ajuta. Incerc sa traiesc pe langa ceilalti cersind compasiune si mila, intelegere si iubire , dar tot ce primesc e ura zambete cu dinti, saruturi otravite si blesteme. Mereu imi imaginez ziua cand eu voi disparea, as vrea sa vad daca imi vor duce lipsa, cu toate ca nu cred ca am fost vre-o data asa de important pentru ei. daca eu iau decizia de a parasii pe cineva atunci sunt hulit de toti, daca stau si ma chinui sunt blamat, daca raman fara sentimente sunt alungat , nu mai stiu ce sa cred despre alegere in viata mea. Oare ce trebuie sa fac ca sa fie totul bine? Probabil ca trebuie sa ma infrang de tot si sa devin ca ei un robot fara sentimente care merge prin viata dupa un program bine calculat, sa fiu un om mort inca viu care a si uitat de vremea cand traia cu adevarat.
stau la ferastra si ma uit la luna, o privesc si e splendida atunci cand se desbraca de nori si se uita la mine cu sentimente nude. Am strigat la ea poate ma aude dar nu a raspuns, am urlat dar nimic. Ma uit la ea si o vad jubiland singura pe cer , are toate stelele la picioare si deasupra ei, ma are pe mine sa-i cant si sai fac declaratii de dragoste, vorbim de taine numai de noi stiute si zambim sincer impreuna. Ea e singura acolo , eu sunt singur aici si nu stim niciunul cum sa plecam din lumile noastre pentru a ne atinge macar pt o secunda. Am sa parasesc luna pt ca eu sunt un uragan care cand vine te incanta cu o mica rafala de sentimente dar cand pleaca distruge totul in rafale puternice de sentimente uitate. Am sa o las sa isi gaseasca pe altul care ar face-o sa sufere mai putin.
Am sa plec si am sa inchid definitiv usa in spatele meu, am sa dispar si am sa va fac sa ma uitati. Totul va fi uitat si torentele mele vor disparea in timp, sterse de altele mai noi .　

Campul de lupta al vietii

Trec prin mormane de cadavre si ma uit imprejur neputincios, nu pot sa-i ajut,au cazut, sunt morti. Atuci ma izbeste ca mai pot fi raniti printre ei, si ii caut, si iar ii caut, dar nu gasesc pe nimeni, mai stau si iar caut, nimic, ma asez si imi pun capul zdruncinat intre palmele pline de sangele martirilor, pentru un moment aud o voce sfarsita, striga ,geme,"au" aud si ma ridic ,"unde esti" intreb dar nimic nu se mai aude, si iar aud "au" ,spus asa de infundat de parca vine din mijlocul pamantului, plec sa caut si gasesc un om mic care are nevoie de ajutorul meu. Ma uit la el, el se uita la mine, are ochii opaci parca invinsi, ma grabesc sa-l ridic dar nu pot si atunci el spune "nu trage", si vad, o sabie ii atarna la gat. Ma lupt cu trupul fara suflet ce tine sabia si reusesc sa-l indepartez, si iar incerc sa-l trag dar iar nu pot, el spune"stai", si vad o sulita ce ii ameninta abdomenul, iar ma lupt cu alt cadavru ce tine sulita si il inlatur, si iar incerc sa-l trag si el repeta"stai". De data asta un om pierdut ce pare viu ii tine un pumnal la gat, il rog sa-l lase, in geninchi il implor, dar nu vrea si sar la lupta cu cel ce pare a fi aici si realizez ca nu e. Ma intorc si vad cadavrul celui ce trebuia salvat si ma intreb " oare cum a murit?".
La intrebarea asta stim toti raspunsul dar il tinem adanc ingropat in noi. Oare nu-i asa ca unii nu vor sa fie salvati?

Visare

              
Aseara in visul meu cel fraged
Ai apurut tu, ca o zana
Si nu stiam cum sa mai cuget
Si n-am rabdat , te-am luat de mana
Aveai ochii schimbatori
Erau albastri de senin
Erau verzi de sarbatori
Aveam gustul de pelin
Al tau sarut, cel dulce, mi-e de ajuns
Al tau chip , sa-l prind in foc
Am sa cedez, eu sunt rapus
In fata ta, in genunchi ma rog