Sunt aici de multe zile, transeul a devenit casa pe care nu mi-o doream. Stau la panda ca nu cumva inamicul sa patrunda in perimetru. Ascult linistea morbida ce s-a abatut asupra mea. Nimic nu pot sa deslusesc, decat adierea vantului de primavara si usorii stropi de ploaie ce-mi scalda fata murdara. Astept si astept acel moment pe care nimeni nu-l asteapta, nici macar eu care-l astept. O mica stea sta deasupra mea si clipeste. Noaptea e atat de senina incat imi pot vedea tot corpul care sta afundat in noroi amestecat cu cartuse goale si sangele celor ce nu mai vin acasa. E rece si e frig, un frig ce intra in oase de parca moartea a coborat si sta langa mine soptindu-mi la ureche. Aud un zgomot si ma ridic, un glont imi zgarie fata, ma retrag si incarc, trag in intuneric si trag din nou, un fior de spaima ma cuprinde "oare pe cine am doborat, oare ce mama plange, oare nu era ca mine?". Ma retrag si astept pedeapsa pentru ce am facut. Nu vine si iar aud un zgomot, si ma gandesc "mai bine el decat eu", ma ridic si trag. Vad o silueta secerata si altele venind. Strig alarma dar nimic si iar strig si iar nimic. Ma lupt cu ei, foc dupa foc,pana ce patrund in micul meu univers numit "transeu". Atunci ca din senin un om nici mic nici mare apare si ma ajuta. Luptam cu ei pana in zori, dar eu nu vad izbanda. La un moment el sare spre mine si ma doboara, nu zic nimic si stau acolo, astept si iar astept iar orele trec. Il strig " hai gata au plecat", dar nu-mi raspunde. Il ating, e rece, e mort si nu inteleg de ce. Un gand imi rupe sufletul "el a murit ca eu sa pot traii"
Oare nu e asa si in viata? Oare nu ati intalnit unul sa piarda voit pentru ca noi sa castigam?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu